Spre o lume normala

Moartea neasteptata a lui Dan Iosif, un om sincer si idealist pe care l-am admirat fara rezervele adaugate de timp si conjuncturi, mi-a redesteptat amintiri vechi din 1989.

Bineinteles ca in anul acela rabdarea tuturor ajunsese pe buza prapastiei. Cozile la carti (ale lui Paunescu, Pamantul deocamdata, de exemplu, circulau pe sub mana, ca si Cel mai iubit dintre pamanteni a lui Preda), cozile umilitoare la vata, alimentele obtinute pe “sub mana”, burghezia rosie care se instapanise prin toate cartierele, programul la televiziune redus la 2 ore, parca, seara, program care se rezuma la prezentarea Celui mai iubit fiu al poporului, doua tabere Excelsior (tabere nationale de literatura) la care participasem, unde ii cunoscusem pe Bogdan Lefter, Mircea Nedelciu, Petre Cimpoesu, Mircea Cartarescu, scriitori care ne dezvelisera putin un colt de adevar si ne-au lasat sa ne imaginam restul, (intr-o excursie la Bistrita Nasaud am baut coniac Ovidiu, vreo 9 poeti, eram, cu picioarele in fantana arteziana si am cantat Desteapta-te romane!, ne-a luat militia si a trebuit sa vina directorul taberei, Lupescu, sa ne scoata de-acolo), ultimul congres al PCR cand am urmarit cu sufletul la gura daca Ceausescu renunta la putere si il lasa pe Nicusor – fiind cunoscuta deschiderea acestuia spre innoire – toate acestea au culminat in decembrie.

Cum nu exista si nici nu se intrezarea niciun debuseu al sistemului – desi in Uniunea sovietica incepuse Perestroika, eu, probabil ca si altii, mocneam o revolta neagra. Ascultam in fiecare seara Europa libera – nu mai intereseaza acum cine a tradat si de ce, dar atunci Europa libera era o gura de aer ametitor in haznaua imputita cu geamurile ferecate care era societatea romaneasca. Mircea Dinescu cu scrisorile lui, Serban Orascu, altii, altii, ne intretineau speranta ca exista si un alt fel de a trai in lume si ca el nu era, deocamdata, accesibil. Incepand cu seara lui 16 decembrie cand au fost trimise in eter tipetele acelei femei, impreuna cu comentariile ca la Timisoara situatia se precipita, am simtit, am intuit ca incepe sfarsitul regimului comunist, de fapt, sfarsitul dictaturii personale a lui Nicolae Ceausescu. In zilele urmatoare, m-am intalnit cu cei cativa prieteni buni pe care ii aveam, si am comentat, cu frica, evenimentul. Masurile luate de Ceausescu, condamnarea “huliganilor” de la Timisoara m-au indignat si mai mult. Bulgarele incepuse sa se rostogoleasca la vale, prinzand viteza si consistenta. Era o frica si o tacere aproape concrete, le puteai pipai, in oraselul meu natal din Bucovina. In seara de 20 decembrie, s-a anuntat pentru a doua zi un miting in Capitala, de condamnare a “agenturilor”, unde urma ca tuturor sa li se promita O SUTA DE LEI in plus la salariu. M-am dus in oras, am cumparat 6 coli de carton mari A3, carioci, m-am inapoiat acasa si, ascunsa in camera mea, am scris : “Nu va lasati cumparati cu o suta de lei! Cetateni ai Romaniei! La Timisoara mor oameni! Azi in Timisoara, maine-n toata tara!” si alte nazbatii, nu-mi mai amintesc ce puteam eu sa gandesc la 19 ani, cati aveam atunci. Nimeni din casa nu banuia ce faceam, aveam grija sa ma feresc cand intra mama in camera. S-a inserat (daca va amintiti, circulatia era restrictionata, oamenii nu aveau voie sa umble in grupuri, erau patrule ale Garzilor patriotice peste tot, si patrule ale Militiei), am strans afisele sul, am luat o cutie de aracet si am plecat in oras, desi mama a vrut sa ma opreasca. Aveam o prietena foarte buna, Narcisa Hulubas, poeta si ea si o minune de fata curajoasa. M-am dus la ea acasa, i-am povestit ce vreau sa fac si mi-a zis ca vine cu mine sa lipim afisele. Ne-am dus la capul orasului, la spitalul municipal. De acolo, am venit spre liceul nostru, Eudoxiu Hurmuzachi. Erau patrule peste tot, dar noi eram doua tinere care povesteam vesele despre niste colegi sotioshi, in gura mare, salutam politicoase patrulele cu sangele inghetat in vene, cu capul plesnind de tensiune, sub paltonul Narcisei erau afisele, in buzunarul meu, sticla de aracet. Ne-am dus la Casa de Cultura, am lipit si acolo unul; ne zvacneau tamplele si nu mai aveam voce de frica. Stiam ce insemna sa fim prinse. Stiam exact ca ne astepta Securitatea, bataile, chinurile parintilor si cine mai stie ce. Am ajuns in Centru, putina lume, am lipit unul la avizierul orasului si apoi, ultimele doua, la Piata noua – avea niste geamuri exterioare de sticla groasa, se potriveau perfect – hartia lipita cu aracet nu se poate desprinde. Fericite ca am reusit, ne-am dus acasa la ea, exaltate, apoi, pe ulite laturalnice, m-am dus si eu acasa la mine.
Am tremurat toata noaptea, asteptand, din clipa in clipa, sa bata securitatea la poarta. Orice zgomot se amplifica de parca ricosa in niste talgere uriase. Dimineata, cand era programat mitingul de la Bucuresti, in 21 decembrie, m-am dus la Narcisa si, impreuna, ca orice criminal, ne-am dus la locul crimei. Era vinerea, in Radauti e zi de targ. La piata, trei militieni facusera cordon si doi razuiau afisele noastre de pe sticla. Ne-am dus acasa sa vedem ce se intampla la mitingul de la Bucuresti. Incepuse Revolutia. Am strigat, am urlat, am sarit pana in tavanul casutei mele. “Liberi! Santem liberi! URAAAA!!!”. Tata, venise acasa de la fabrica, m-a privit mirat si mi-a spus “Schimbarea domnilor, bucuria nebunilor! Taci din gura, nu mai tipa, saracii tot saraci or sa fie”.
Am plecat in oras, promitandu-le parintilor, dupa ce le-am povestit de afise – mi-au zis ca nu stiau ca sunt nebuna – ca o sa fiu cuminte. Lume, vanzoleala, “prostime, targoveti” -vorba lui Matei Caragiale, ca la urs, unii tineau discursuri, altii spargeau vitrine si furau din magazine, la Militie, intrasera unii si dadusera foc, furasera covoarele, alergau cu televizoare in brate, cu casetofoane, era un vandalism de nedescris. Atunci m-a durut prima data acest fel de libertate defecta. Am vrut sa plec la Bucuresti dar, cum nu aveam bani si trebuia sa-i cer tatei, el mi-a zis ca ma inchide in beci daca nu poate sa aiba incredere in mine. “Te-am crescut pana acum numai noi stim cum, si tu vrei sa mergi la moarte?”. Cred ca i-am si jignit atunci, le-am zis “comunisti”, “ati tacut ca niste lasi atata timp” si ei ma priveau cu intelegere. In 25 decembrie, de Craciun, am primit a doua lovitura in credinta mea ca libertatea este eleganta, normala, sacra. Impuscarea lui Nicolae Ceausescu si a Elenei m-au umplut de durere. Cum poti sa ucizi un om ca pe un caine, m-am intrebat? Ce natie e asta? Oare nu se putea altfel?
Au trecut zilele, a inceput anul 1990, am scos impreuna cu niste prieteni un ziar, Bucovina libera, si am devenit, in cateva luni, mai batrana si mai inteleapta – asa zic eu – decat as fi devenit daca nu s-ar fi intampat nimic. Astazi, tata nu mai este, dar ii dau dreptate, sunt nevoita sa-i dau dreptate si, cand ma intreaba fiul meu de ce unii oameni sunt prosti si rai si de ce nu suntem tot timpul buni, gasesc cu greu raspunsurile potrivite, care sa nu-l descurajeze si sa il linisteasca. Bineinteles ca m-am raliat Frontului Salvarii Nationale atunci, in ‘90 am fost intr-o sectie de votare delegat la primele alegeri libere si cand numaram, noaptea, voturile, obosisem sa tot spun “Iliescu” si ziceam numai “-escu, -escu , -escu, -escu” – numaram buletinele de vot in trei, pentru control. Spre dimineata, am sigilat pachetele cu buletine de vot, am scris procesele verbale si am plecat sa ne bucuram.
Apoi, singura mea legatura cu politica a fost ca am suportat, multi ani, efectele ei.
Sigur, se putea si altfel. Daca am fi fost, vorba fiului meu, buni ca ingerii. Se putea face un inventar la sange si se putea cladi o noua cale pentru Romania, eu asa am crezut, la inceput, ca o sa se intample. Dar Romania este si poporul roman. Poporul a inteles in felul lui libertatea. Unii, mai instruiti si mai abili, s-au constituit in “noua burghezie” a democratiei. E rau si e bine. E rau, pentru ca trei sferturi din popor este sarac. E bine, pentru ca acest mod de capitalizare, pare sa fie calea spre neoliberalism (Keynes, parca?). Din Romania pe care am visat-o eu, la 19 ani, riscandu-mi la propriu, libertatea – si cei mai in varsta inteleg exact sensul cuvintelor – s-a ales praful. Tot astept sa ne venim in fire, sa terminam de furat – nu mai e mare lucru – si sa construim un stat demn, drept, eficient, sa nu ne mai fie rusine ca suntem romani, sa nu mai fim slugile cetatenilor din vest, sa nu mai votam cu viscerele ci cu constiinta … dar astea sunt utopii.

Am scris aceste cuvinte nu ca sa ma laud. Am scris aceste cuvinte pentru memoria lui Dan Iosif. El a fost expresia inconstientei idealismului din decembrie 1989. Memoriei lui ii spun ca nu e singurul nebun frumos. Au mai fost si altii, in orasele obscure ale Romaniei. Credinta mea, pana la sacrificiu in valorile libertatii ma legitimeaza, domnul Adrian Nastase, sa va cer sa redati social – democratiei romanesti autentica deschidere spre cei multi. Sa lasati orgoliile asa cum isi leapada sarpele pielea. Sa lasati meschinariile si urile, ranchiunile si interesele personale si sa gasiti o cale spre acest popor care merita o soarta mult mai buna.

Sa ne uitam cu atentie la viata lui Dan Iosif, la atitudinea lui, in ea vom vedea, ca in oglinda istoriei, nazuinta tuturor cetatenilor, nazuinta spre o lume NORMALA, fara ticalosii, fara strambatati, fara umbre.

Sa pastram un lung moment de reculegere timp in care sa ne reconsideram atitudinea. Ce ziceti?

Gabriela Savitsky

Cioburi

Era iulie, 13. Noaptea de vară s-a hotărât să-şi tulbure lenta curgere. S-a milostivit să mai dea voie unui suflet să-şi facă loc într-o lume ce peste puţin timp avea să fie măcinată de mişcări violente provocate de o presiune de nesuportat ce apăsa pe români, de cutremurări în structura lor mentală.

Au trecut zilele, saptămânile, lunile. Au trecut şi nu am simţit nimic. Nici măcar o pişcătură. În universul meu simplu s-au trecurat doar ecouri ale Revoluţiei, dar atât de vagi….

Am crescut încet, încet, cu genunchi juliţi, cu energia unui ştrengar (care a dispărut), cu păpuşi şi aventuri copilăreşti la bunici unde transformasem o casă părăsită într-o scenă a poveştilor cu regi şi regine.

Am savurat şi gustul a zeci de dulciuri, sucuri, îngheţate. M-am îmbătat cu parfumul vechi al hainelor bunicii, al florilor de salcâm din pădurea de la Zăvestreni şi am dumicat seri în care ascultam păreri despre lume, Pavel Coruţ, comunism, daci şi romani.

M-am rasfăţat singură tratându-i pe cei mai mari la început cu sfială, apoi cu sinceritate, deschidere şi uneori cu o îndrăzneală obraznică.

Am ales ce prieteni pot avea, ce pot citi, ce pot cumpăra, ce pot iubi ori ignora.

Ce bine că eu am putut alege! Am avut ceea ce doreau oamenii când abia scânceam – libertate.

Mihaela Vochin

Revoluţia mea

Eram mic la Revoluţie. Aveam 15 ani abia împliniţi. Şi la stadiul de îndobitocire pionieristică ce ne-a fost administrată, nici măcar nu cred că ştiam cu adevărat ce înseamna o revoluţie. Oricum nu eram nicicum pregătit pentru ceea ce urma.

Locuiam în Baia Mare în 1989. Îmi aduc aminte că, pe 21 decembrie, am plecat dimineaţa cu doi prieteni buni, Marcel şi Dănuţ, la Lăpuşel, la câţiva kilometri de oraş. La întoarcere, undeve pe la amiază, într-un autobuz de ăla de autobază comunistă, am fost opriţi pe undeva aproape de centrul oraşului de mai mulţi oameni cu steaguri care strigau ceva. Noi, cei trei ţânci, fiind mari fani de fotbal, am crezut imediat că a câştigat Fcul, adică FC Baia Mare. Dar imediat ne-am adus aminte că nu avea cum, că doar nu era etapă. Apoi am înţeles că oamenii ăia de afară strigă „Joc Ceauşescu! Jos comunismul!”. Ne-am dat jos din autobuz şi am fugit acasă.

Mama era palidă când am ajuns. S-a repezit la mine şi m-a luat strâns în braţe. „Bine că ai ajuns”, mi-a şoptit, moment în care abia atunci am priceput că treaba e groasă rău. Şi imediat am ştiut că trebuie să ies din casă să văd cu ochii mei ce se întâmplă. I-am spus mamei. A izbucnit dur „Doamne fereşte, nu ieşi astăzi din casă!” şi s-a dus să încuie uşa. Am stat liniştit cam juma de oră. Apoi, când mama era la bucătărie, am coborât de pe balconul nostru de la etajul 2 în balconul vecinei de la 1 şi apoi am sărit în balconul de la parter. Şi dus am fost.

M-am întâlnit cu nişte prieteni, tot cam de vârsta mea, şi ne întrebam unii pe alţii unde se întâmplă. Nu ştiam nici unul la ce ne refeream, dar ştiam că undeva se întâmplă ceva. La un moment dat trece o Dacie pe stradă, şoferul dă geamul jos şi le spune unor oameni care discutau îngrijoraţi puţin mai încolo de noi: „Vin trupele de Securitate de la Şomcuta! Intră pe la pod pe la gară! Au pus baricade acolo!”. Asta era tot ce aşteptam. Toată gaşca am ţâşnit-o înspre gară. Unii nu au mai ajuns. Li se făcuse frică…

Când am ajuns la gară, am aflat că de fapt totul se întâmplă în sensul giratoriu de la Semilună (un bloc imens într-un fel de formă de semilună). Acolo era un fel de baricadă din nişte maşini şi ceva cutii, parcă, nu prea mai ţin minte. Câteva zeci de oameni stăteau pe acolo şi povesteau îngrijoraţi. Erau şi câţiva soldaţi. Sau poate erau de la gărzile civile, sau cum se numeau. Pentru mine erau nişte oameni îmbracaţi în nişte uniforme la fel. Unii fumau. Alţii se uitau nemişcaţi către ieşire din Baia Mare de unde se zvonea ca vin trupele Securităţii. Se vedea că erau speriaţi toţi.

La un moment dat, cineva a strigat „Uite-i că vin!” şi s-a făcut o tăcere teribilă. Îmi aduc aminte că îmi era frică şi să respir. M-am întors şi m-am uitat în direcţia în care se uita toată lumea. În depărtare, undeve sub podul de cale ferată, se vedea venind un TAB, sau ceva maşină mecanizată de aia de armată. Era o tensiune teribilă printre oamenii aceia de la aşa zisa baricadă. Nouă, copiilor, ni se părea extraordinar ce ni se întâmplă, habar nu aveam de frică, eram încântaţi.

După ce a trecut pe sub pod, la câţiva metri, vehiculul respectiv s-a oprit, după câteva ezitări. Probabil că cei din interior văzuse adunarea de oameni care privea înspre ei cu încordare. După câteva secunde (sau minute, cine mai ştie…) s-a deschis o trapă. Din interiorul maşinăriei a apărut ceva alb, care a început să fluture. Îmi amintesc un răcnet colectiv ce venea parcă din toate părţile de „Uraaaaaaaa!” şi apoi, ca la un semn, „Armata e cu noi!”.

Ne-am îndreptat toţi către TABul ăla sau ce o fi fost. Ăia mari, oamenii, şi-au dat mâinile şi s-au îmbrăţişat. Noi, copiii, savuram fiecare moment, deşi mare lucru nu prea pricepeam.

Apoi am mers înspre centru. În faţa Centralei Minelor, cum era pe vremuri, pe actualul platou din Piaţa Revoluţiei. Acolo o mare de oameni care striga, se agita, unii plângeau, alţii râdeau. Cineva vorbea de la ceva balcon, dar nu prea se înţelegea. Huiduieli, fluierături. Nu era foarte pasionant. Aşa că am plecat.

Nu vă mai spun că atunci când am ajuns acasă mama, care nu cred că îmi trăsese vreo trei palme de alea serioase până atunci, însumat, m-a luat la o bătaie de aia adevărată. Dar nu îmi păsa. Eram mândru. Participasem şi eu la REVOLUŢIE…

Cristian China-Birta

Dumnezeu sa binecuvanteze Romania

1989, decembrie…Student…Ma intorceam de la o partida de canasta tinuta la un coleg. Cred ca era undeva in jurul orei 1 noaptea. In fata caminului, inainte de a face la stanga, era sa lesin: profesorul meu de filosofie, cu pistol la brau, legitima studentii la intrarea in cladire, instiintandu-i ca incepand din noaptea cu pricina nu mai au voie sa mearga in grupuri mai mari de 3…Cei care aveam parul lung si barba eram principalii suspecti ai relelor ce s-au intamplat deja si ce se vor fi intamplat in zilele urmatoare… Pe 20 decembrie am plecat acasa…Imi aduc aminte si azi sarutul pe frunte si vorbele tatalui meu atunci cand am coborat din tren :”bine ca ai ajuns sanatos tata, ca-i bai mare”… In amintirea celor care au fost inchisi in zilele acelea, a celor care s-au pierdut in inchisorile comuniste atunci si mai ales inaintea acelor zile, in ani grei de temnita cumplita, va cer sa ascultam cu piosenie:
http://www.trilulilu.ro/maria21dayana/3ad455846545d4
Dumnezeu sa binecuvinteze Romania! Ca deobicei in istoria noastra, numai la El mai este speranta…

Diaconescu Marius

1989 si libertatea de dupa

Octavian Paler spunea cam asa: “Despre tot ce s-a intamplat in anii care au trecut de-atunci, nu tin sa spun decat atat: altfel mi-am imaginat libertatea.” (Autoportret intr-o oglinda sparta). Ar putea cineva sa-l contrazica ?
Eu nu mai tin minte nimic din acele zile, aveam doar 2 ani. Stiu doar ce mi-a povestit bunica mea. Ca ea statea cu mine in brate, pe jos in sufragerie, incercand sa ma protejeze. Atat.
Am fost una dintre primele generatii post-revolutie. Am crescut in tranzitia fara de sfarsit, iar familia mea, ca mare parte din familiile Romaniei, a alternat intre a simti lipsurile ei din plin si intre a o duce decent. Insa, bunicii mi-au repetat indiferent de situatia materiala, ca « acum este mult mai bine decat pe vremea comunistilor ». Nu ptr ei, ci ptr mine. Ca pot sa ma exprim liber, daca vreau sa fac asta, ca pot face scoala, dar si mai important ca pot face scoala pe care o vreau eu. Pana la urma, ca sunt singura care poate hotari ce vrea sa faca pe mai departe cu viata ei si nimeni altcineva.
Romanii au inteles prost libertatea. Au crezut ca daca sunt liberi, atunci pot fi si nesimtiti. Au crezut ca daca se pot exprima liber, pot sa si injure si sa jicneasca. Au crezut ca democratia post-decembrista le aduce numai drepturi, nu si responsabilitati. Ah, da, si au uitat ca ei pot sa fie nesimtiti, sa injure, sa jicneasca si sa fie plini de drepturi datorita unor oameni care acum 20 de ani au considerat ca mai important decat orice este sa fim liberi. Mai important chiar si decat viata insasi. Pana la urma, ei ne-au dat in maini vietile lor. Si ne-au spus ca tine numai de noi ce vom face cu ele. Avem libertatea asta. Si datoria…

Ioana Dudulean

Amintiri despre Decembrie…

Aştern aceste cuvinte ca nişte lacrimi ce-mi picură din suflet peste mormintele ştiute şi neştiute ale celor morţi într-o zi de decembrie. Hristos se năştea pe pământul României, iar Irozii ascunşi în întunericul răutăţii neîmpăcate au poruncit să fie ucişi cei ce cu suflete de copil ieşiseră pe străzi în căutarea Mântuitorului şi a mântuirii.

Au plecat la colindat. Era vremea unui colind ciudat, colindul sângelui. Curaţi cu gândul şi cu inima, şi-au strigat către cer dorul după libertate. Au plecat la Dumnezeu, purtaţi de îngeri. Să-I colinde lui Hristos. Să-I plângă lui Hristos. Taţi şi mame, fii şi fiice, copii, tineri şi bătrâni, colindătorii neamului nostru la porţile Raiului. Milă primind de la Mântuitor şi milă dăruind ei, morţii unei zile de decembrie, milă pentru noi, supravieţuitorii.

Colindul celor morţi. Au chipuri senine. Sângele lor încă străluceşte în rănile de glonţ, însă pacea a risipit durerea. Morţii noştri din Decembrie ne colindă şi ne cer nu galbeni, ci doar un gând jertfit pentru o clipă amintirii lor. Ceata morţilor noştri este numeroasă. Oameni tineri, oameni în putere, oameni bătrâni plutesc pe sângele lor amestecat cu ninsoarea şi ne cântă cântare sfântă. Ei au murit cu trupul pentru a rămâne vii cu duhul. Noi am trăit cu trupul şi murim cu duhul…

Morţii noştri nu ne cer răzbunare, morţii noştri nu ne cer judecăţi şi sentinţe, morţii noştri nu ne cer nici măcar întristare. Morţii noştri ne cântă că în Decembrie S-a născut Dumnezeu pe acest pământ. Zâmbesc şi ne cântă, duhuri răstignite la ceas de iarnă sub umbră de speranţă renăscută. Zâmbetul lor ne este pedeapsă mai mare decât o mustrare, cântarea lor ne este vaiet mai cumplit decât oricare bocet din lume. Ne privesc cu blândeţe şi ne iartă.

Din ceata de colindători se desprinde un duh. Era tânăr, era elev şi plecase de acasă, atunci, în Decembrie, spre Bucureşti. Auzise la televizor că este nevoie de el la Televiziune. A plecat, a luptat cu mâinile goale şi la ceas de istorie a văzut îngerii coborând să-l ducă la colindat, la Dumnezeu-Împărat. O mamă a rămas pe pământ să-i plângă amintirea, să-i plângă nunta nenuntită, să-i plângă copiii nenăscuţi, casa nezidită, copacul nesădit…

Duhul îşi sfârşeşte colindul şi ceata de colindători, morţii noştri din Decembrie, îşi cântă dorul. Le este dor de gândurile noastre ridicate către ei, le este dor de lumânarea aprinsă întru amintirea lor, le este dor de fapta bună aşezată întru pomenirea lor. Colindul celor morţi se ridică senin, din întunericul uitării noastre, către noi, cei vinovaţi de moartea sufletului şi viaţa în zadar a trupului.

Cei ce au fost, să-i pomenim, cei ce suntem, să mărturisim, cei ce vor fi, să ierte…

La Naşterea lui Hristos, ei, morţii noştri osândiţi la uitare, au venit la colindat:

„Steaua prinde să lucească / peste ieslea-mpărătească / şi din nou trei magi / varsă din desagi / aur şi tămâie. / Îngerii de sus / magilor le-au pus / cerul sub câlcâie. / Lumea-n cântec se deşteaptă, / pe Mesia Îl aşteaptă. / Zâmbete cereşti / intră pe fereşti, / vin în orice casă / şi în orice gând / arde tremurând / câte-o stea sfioasă. / Numai temniţa posacă / a-mpietrit sub promoroacă. / Stăm în beznă grea, / pentru noi nu-i stea, / cerul nu se-aprinde. / Îngerii grăbiţi, / pentru osândiţi, / nu aduc colinde. / O, Iisuse Împărate / Iartă lacrimi şi păcate. / Vin să-nchizi uşor / Rănile ce dor, / visul ni-l descuie. / Noi Te-om aştepta / Căci pe crucea Ta / Stăm bătuţi în cuie“. (STEAUA PRINDE SĂ LUCEASCĂ, de Radu Gyr)

Marcel Răduţ Selişte

Marea Revolutie din Decembrie

Ca în fiecare an, luna Decembrie predispune la stări aparte. Fie că intri în febra cumpărăturilor, fie că bei, fie că te gândeşti la Revoluţie. Dar, cum cumpărături se fac şi în alte luni din an, iar de băut se bea întotdeauna, gândurile revoluţionare sunt acelea care marchează această lună, plus alte câteva amănunte secundare.

Prinzându-mă flama deunăzi în Dinar, l-am sunat pe colegul şi colaboratorul Ioan Traia, să-l întreb dacă n-are poftă de fapte vitejeşti.

– Nu prea aş ieşi… – zise el. E şi cam rece, şi tocmai m-am încurcat la un şpriţ…

– Şi eu unde crezi că sunt, la Utrenie? – i-am replicat, revoltat de atâta indolenţă. Hai, bă, că poate ne dă şi la televizor!… Adu şi bannerul…

Colegul a sosit cam în jumătate de ceas, aducând şi cearşaful solicitat, pe care scria: „Noi suntem poporul, jos cu dictatoru!”. Aici, din pricina dimensiunii pânzei, am avut de ales între a pune articolul nehotărât „l” ori semnul exclamării. Constatând că se înţelege şi-aşa, am optat pentru cea de-a doua variantă. Oricum, este o pânză de calitate căci, din 1989, o tot folosim, în diferite împrejurări, iar ea încă rezistă.

Am pornit, cu sloganul desfăşurat, către Piaţa Operei, scandând pe traseu:

– Români, veniţi cu noi! Nu vă fie frică, Pedeleu’ pică! Azi în Timişoara, mâine-n toată Ţara! – şi alte prostii.

Până-n centru, ni s-au mai alăturat trei ciumpalaci, unul purtând un tricolor decupat în mijloc, iar un altul, o morişcă pentru făcut atmosferă pe stadion. În Piaţa Operei, o plăcută surpriză pentru micul nostru grup: un alt grup, alcătuit din Faur Isaia, începuse deja manifestaţia, scandând din toţi rărunchii:

– Jos Băsescu!

Cele două cete fuzionând pe dată, eram deja şase revoluţionari. Curând, se mai adăugară câţiva, dar, ce-i drept, au mai şi plecat doi.

Domnul plutonier-major Onici, aflat cu treabă prin zonă, ne întrebă politicos dacă avem autorizaţie pentru miting.

– E-o mişcare spontană! – i-am răspuns, iar domnul plutonier ne ură succes, rugându-ne să nu spargem iarăşi vitrinele.

Cu încetul, entuziasmul nostru sporea, astfel că şi lozincile scandate erau tot mai diversificate şi mai meşteşugit alcătuite:

„Şansa Ţării am ratat-o

Când ne-am integrat în NATO!”

Sau:

„Cine-a dat mâna cu Bush-ii

Nu poate gândi ca Ruşii!”

În general, trecătorii ne aplaudau, mai rari fiind aceia care-şi făceau semnul crucii, ca un fel de binecuvântare, presupun. O singură femeie a strigat că suntem oligarhi, plătiţi de Patriciu. Deschis oricând dialogului, după ce i-am ascultat opiniile, le-am rostit şi eu pe ale mele:

– Puneţi mâna pe ea! E securistă!

Femeia o rupse la fugă şi, dacă un domn binevoitor nu i-ar fi pus piedică, poate că ar fi scăpat fără corecţia binemeritată.

Lăsându-se mai apoi răcoarea, am decis să mergem să ne uităm dacă nu ne dă la televizor, urmând ca Revoluţia să o continuăm altă dată. Astfel, după ce-am mai strigat:

„Băsescu vinovat

De sângele vărsat!” – domnului Isaia curgându-i, la un moment dat, sânge din nas -, ne-am împrăştiat, pătrunşi de spiritul Revoluţiei.

După lăsarea întunericului, prin grija Primăriei, ziua a fost marcată festiv printr-un amplu joc de artificii.

Ioan Usca

Revolutia … mea

Ziua de 20…Am intarziat la servici, dimineata… Pe vremea aceea purtam barba si de aceea nu eram “ales” sa particip la meetinguri si altele asemenea..Dadea “prost” la..”imagine”.. Dar cand se organiza asa ceva, era taraboi mare: din timp se faceau liste cu participantii, acestea erau aprobate de biroul de partid (PCR), apoi trimise la “sector” si..in fine se pornea incolonat , fiecare institutie avand un loc anume atribuit unde sa stea. Mai mult, fiecare participant trebuia sa stie pe cine are in dreapta, stanga, spate, fata…Asa.. ar fi trebuit sa fie, asa era mereu… Dar in dimineata aceea, cand am ajuns la lucru, am aflat cu mirare ca e “meeting” si lumea a fost luata ..de-a valma! Eu, pentru ca intarziasem si alti cativa am ramas.. ne uitam la un televizor dintr-o incapere. Stiam de ce se intampla la Timisoara.. dar nu credeam ca va fi ceva si in Bucuresti,,Sau poate..?” A inceput transmisia.. Aceeasi multime cu care eram obisnuiti.. aceleasi scandari..aceeasi voce a lui Ceausescu… Eram scarbit! Nimic nu se intampla! Participantii.. cu aer de caini batuti.. ascultau in piciore, in timp ce in randurile din fata – oamenii de parada scandau si bateau ritmic din palme…. Apoi,, un sunet, ca de explozie.. si vuietul multimii speriate! Au inceput sa se miste..fugind, urland! Un coleg de langa mine: “Asta e, a inceput!” Din clipa aia am stiut toti ca ceva s-a rupt, ireversibil: frica! Intre timp la TV se auzea :”Tovarasi. tovarasi..ramaneti la locurile voastre!” Dar camera arata undeva in sus, pe deasupra multimii care fugea care incotro… Apoi, Ceausescu a reluat dupa un timp… vorbe, promisiuni..Noi, ne dadeam seama ca vorbeste cu o piata goala.. Camerele au inceput apoi sa arate..iar multimea..Dar…m-am prins imediat..imaginile aratau altceva, alte figuri si pancarde.. era un montaj de la… alt meeting, cel cu Congresul XIV… Am lasat TV-ul si am coborat si noi in curtea intreprinderii…Ciudat, portile erau larg deschise, fara portar..Cineva ne-a spus ca.. “directiunea” ne da voie sa..plecam acasa! Imediat, mi-a venit: “Inseamna ca asta era pregatit, deja, ca directorul practic ne trimitea in strada… cu voie de la..”partid”!” Mi-am adus aminte cum cu vre-o luna doua inainte, o colega, imi vorbea, asa mai pe sest ca e unul “bun”, parca Iliescu, care o sa-i ia locul lui Ceusescu…daca acesta va “pati ceva”! iesind pe poarta, ca toti ceilalti, m-am grabit sa ajung acasa..Stiam ca sotia fusese la meeting si..eram ingrijorat, dar si curios sa aflu mai multe.. Acasa, ea a ajuns ..mai tarziu, cu vesti..incredibile! Pe Calea Victoriei, in timpul meetingului se facusera coloane de studenti, care scandau lozinci anti Ceausescu! Apoi, cand multimea salariatilor a rupt-o la fuga, studentii au intrat ei in piata luindu-le locul… Deci cordoanele de militieni si securisti le-au..permis asta! Dar.. dupa aceea au inceput sa-i fugareasca si fiecare incerca sa scape..cum putea! In seara aceea am primit telefon sa ma prezint de urgenta la servici, ca trebuie sa “facem de garda”, sa pazim intreprinderea.. M-am dus..La intrare.. zvonuri, ca sunt masini mici cu spioni, teroristi, ca i-au impuscat pe unii, ca sa “facem baraj” pe strada, sa-i prindem.. Ne-au dus pe toti in sala de sedinte a intreprinderii. Acolo unii vorbeau ca studentii s-au adunat la Piata Universitatii, ca sunt inconjurati de militie si securitate.. ca printre ei, sunt ascunsi securisti, care ii impusca, tragand prin buzunar…
Noi adunati in sala, ni s-a spus ca suntem “garzi patriotice” ni s-au dat kalsnikovurile tip GP (fara foc automat) si fara munitie… sa stam pe terasa institutiei, “de paza”. Noaptea am petrecut-o acolo..Pe la miezul noptii.. am vazut departe in intuneric.. un Aro de culoare inchisa (bleumarin era culoarea militiei) care a trecut, s-a oprit putin, cat sa coboare cineva, si aplecat mai departe…Dupa putin timp..am vazut o rafala de trasoare trasa de un Kalasnikov in aer, dintre serele langa care oprise masina… Ca la un semnal, de la unitatile militare din apropiere au inceput sa traga cu mitraliere grele si trasoare.. in sus , pe deasupra serelor… auzeam plici, plici, cum cadeau jos gloantele.. Eram amuzat si curios: “..pai astia trag in sus, in stele!” Cel care trasese primul dinspre sere, a fost apoi luat de acelasi Aro.. si dus a fost…Toata noaptea, pana spre dimineata, cei de la unitatile militare au facut taraboi cu mitralierela, ca “dubasii lui Mihai Viteazu in ceata de la Calugareni”!
Dimineata, pe la 7:30 dupa ce am iesit din garda de la intreprindere, m-am dus direct in Piata Universitatii..sa vad ce se intampla! Deja incepuse sa se adune lume..multa.. si tot veneau.. Pe jos, mici pete de sange, nu pricepeam ce e cu ele.. Adica..pricepeam dar..nu voiam sa cred! Intamplator si imposibil, in imbulzeala, m-am intalnit cu..tata! venise si el si chiar fara sa stim am dat unul peste celalalt! Asa am stat impreuna apoi… Intre timp vedeam lucruri uimitoare: cordoane de militieni si militari, in fata la Inter, in spate spre Magheru.. la Universitate… dar si mai ciudat, in fata grupurilor de multimi (erau mai multe) erau mereu unul, sau mai multi civili care desi scandau ca toti ceilalti “Jos Ceausescu”, Jos dictatorul” etc, se interpuneau totusi intre militari si oameni, asa ca lumea sa nu-i..atace! Altii din multime, puneau flori in tevile armelor soldatilor.. Asta mi s-a parut cu-adevarat impresionant… “Flower Power”.. Deja se simtea in aer.. o atmosfera speciala..ca de primavara (desi era decembrie, vremea era.. calda!) Apoi, pe rand, in ordine, sirurile de militari se incolonau, se urcau in autobuze si..plecau! “Asta nu se face fara ordin”, mi-am zis!Ultimii, cei de pe Magheru si Inter.. inca mai trageau in aer rafale lungi de automat..Mie mi se parea ca.. fac un “ritual” caci nici mulimea nu mai fugea si nici ei nu pareau convinsi ca ar putea sa mai sperie… Multimea deja umpluse spatiul de pe la Unirii pana spre Inter si.. nu prea stia ce sa mai faca… De la o cladire de peste drum de Inter, intr-un balcon, erau “unii” care filmau – pareau straini – si de langa ei, altii faceau semn cu bratele “sa mergem, sa mergem spre cladirea CC!” Am ajuns aproape de intrare in mijlocul multimii.. Intr-un lateral se incerca sa se puna in functie o statie de amplificare , ramasa de la meeting.. Apoi..pe deasupra a zburat un helicopter..”Au fugit, fug!” strigau toti..Din helicopter s-au aruncat niste…hartii, “manifeste” Ceausescu le avea pregatite… Din cladirea CC in care patrunsesera unii.. se aruncau pe geam hartii, mobila, portrete… Multimea era de capul ei..Pentru prima data, nimeni nu mai conducea, nimeni nu mai spunea ce “trebuie ” si nimeni nu mai era in control..Ciudata senzatie..Desi stiam ca peste noapte multi murisera la ‘baricada” de la Universitate, totusi bucuria generala era asa de mare.. ca nimeni nu se mai gandea la nimic altceva..Se canta “Ole, ole, Ceusescu nu mai e!” in acelasi timp si in contratimp..dinspre Unirii a aparut un grup bondoc scandand: “IMGB face ordine!” lumea se uiat la ei ca la niste trogloditi penibili… Nu cu teama, caci erau putini fata de oamenii din piata ci cu.. ironie! Apoi, am plecat acasa.. eram nedormit si nemancat.. Trei zile si trei nopti a fost entuziasm general! Iar eu ma duceam mereu in piata sa mai vad si sa traiesc asa ceva, incredibil si miraculos… Un “muncitor” canta si tropaia pe langa turela unui tanc: zicea” ..sa vedeti ce o sa muncesc acum, ca suntem liberi!” Am inteles multe atunci… despre toate revolutiile si razmeritele din toate timpurile! Am inteles cum “oamenii cu rost” s-au dus la casele lor, stand la televizor! Am inteles ca tinerii, copiii (cei mai curiosi!) si… vagabonzii au fost tot timpul pe strazi, facand..”adevarata revolutie”! Au fost si.. din “oamenii seriosi” dar acestia, noaptea, se intorceau acasa, la..”familii” iar de ramas, ramaneau…”ceilalti”! Ar mai fi multe…din zilele imediat urmatoare…dar acele evenimente le socotesc comune, cu ale multor altora…

George Valah

Alunecam in neant

Eram doar un copil,aveam 9 ani ,nu puteam constientiza cu adevarat la acea vreme in ce pericol am fost sau nu.
Tin minte doar ca pe santierul unde eu am copilarit Poiana Marului,erau vreo 20 de reptile si 24 de rabe(daca nu mai bine) .Ocupasera tot drumul pe un sens si celalalt si se mergea dinspre mecanizare (locul unde masinile erau parcate) catre Otelu Rosu (la vreo 18 km de Poiana). Baracile incepusera toate sa vibreze ,in momentul acela tata ne spusese sa nu iesim din casa ,ca venisera tancurile de la Timisoara in zona .Stiu ca ajunsese acasa tarziu in noapte si sosotea cu mama precum ca era sa fie impuscat.Au fost 2 zile de nebunie in acea zona .Tin minte ca la mine acasa era un du-te vino(nu multi oameni aveau tv color pe acea vreme ,de video nu mai vorbesc…asa ca la mine acasa era cinematograf,studio de stiri ,s.a.m.d.).
Imi aduc aminte ca se faceau foarte multe mistouri la mine acasa ,de aceea tata avea un dosar destul de gros ,din cauza bancurilor cu Ceausescu ,a nonconformismului sau …etc(santierele erau impanzite de membrii e partid,securisti si altele).
Ma bucurasem ca venise revolutia pentru ca atunci tatal meu a scapat de dosar.Ma bucurasem pentru ca puteau si altii sa se bucure de ceea ce am avut parte in copilarie si anume tot ceea ce mi-am dorit ,tv color,video ,benzi desenate , filme ,reviste si altele…
Nu regret nimic,de obicei sunt un om spontan si rareori melancolic ,imi asum faptele asa ca regretele nu-si au rostul.
Ceea ce imi pare rau este ca lumea a inteles gresit democratia ,ca sa nu mai zic ca nu mai exista legea bunul simti .Am stat mult si m-am gandit ,poate ca nici inainte nu exista ,ci era impusa …
In Timisoara intotdeauna vezi in aceasta perioada ,oameni care aprind lumanari celor ce si-au dat viata ca noua sa ne fie mai bine . E trist sa vedem ca au trecut 20 de ani si ….noi inca alunecam in neant….

Mika

Yesterday, today

Yesterday, Commie looked upon us and forbid us to speak. Today, we are allowed to rest on the grass, to contemplate the sky and to talk freely. In fact, yesterday we weren’t even allowed to think for ourselves, for Commie feared reason. Today, each of us can express in any way, be it writing or singing. In fact, yesterday we couldn’t love or prove we cared because that provoked anxiety to a soulless being such as Commie. Today, we can hold tightly in our arms the person dearest to us and say an honest “I love you”. Yesterday, belief in God was forbidden, because Commie feared purity as would any creature which wouldn’t believe in beauty. Today, I can believe in my God just the same as everybody else can believe in theirs. Yesterday, Commie forced us to go his way, for he feared free will. Today we can choose if we want to study or not. We have the strength to build our future however we may wish. Yesterday, Commie couldn’t stand the thought of citizens spending their income freely and he would rather do that for them. Today, we are allowed to enjoy our earning by investing it the way we wish and even leave an inheritance to our descendents. Yesterday we could only express ourselves through Commie’s projections. Today, we can finally support our principles and choose the people in which we want to believe.

Alexandru Marin