Tag Archives: Baia Mare

Revoluţia mea

Eram mic la Revoluţie. Aveam 15 ani abia împliniţi. Şi la stadiul de îndobitocire pionieristică ce ne-a fost administrată, nici măcar nu cred că ştiam cu adevărat ce înseamna o revoluţie. Oricum nu eram nicicum pregătit pentru ceea ce urma.

Locuiam în Baia Mare în 1989. Îmi aduc aminte că, pe 21 decembrie, am plecat dimineaţa cu doi prieteni buni, Marcel şi Dănuţ, la Lăpuşel, la câţiva kilometri de oraş. La întoarcere, undeve pe la amiază, într-un autobuz de ăla de autobază comunistă, am fost opriţi pe undeva aproape de centrul oraşului de mai mulţi oameni cu steaguri care strigau ceva. Noi, cei trei ţânci, fiind mari fani de fotbal, am crezut imediat că a câştigat Fcul, adică FC Baia Mare. Dar imediat ne-am adus aminte că nu avea cum, că doar nu era etapă. Apoi am înţeles că oamenii ăia de afară strigă „Joc Ceauşescu! Jos comunismul!”. Ne-am dat jos din autobuz şi am fugit acasă.

Mama era palidă când am ajuns. S-a repezit la mine şi m-a luat strâns în braţe. „Bine că ai ajuns”, mi-a şoptit, moment în care abia atunci am priceput că treaba e groasă rău. Şi imediat am ştiut că trebuie să ies din casă să văd cu ochii mei ce se întâmplă. I-am spus mamei. A izbucnit dur „Doamne fereşte, nu ieşi astăzi din casă!” şi s-a dus să încuie uşa. Am stat liniştit cam juma de oră. Apoi, când mama era la bucătărie, am coborât de pe balconul nostru de la etajul 2 în balconul vecinei de la 1 şi apoi am sărit în balconul de la parter. Şi dus am fost.

M-am întâlnit cu nişte prieteni, tot cam de vârsta mea, şi ne întrebam unii pe alţii unde se întâmplă. Nu ştiam nici unul la ce ne refeream, dar ştiam că undeva se întâmplă ceva. La un moment dat trece o Dacie pe stradă, şoferul dă geamul jos şi le spune unor oameni care discutau îngrijoraţi puţin mai încolo de noi: „Vin trupele de Securitate de la Şomcuta! Intră pe la pod pe la gară! Au pus baricade acolo!”. Asta era tot ce aşteptam. Toată gaşca am ţâşnit-o înspre gară. Unii nu au mai ajuns. Li se făcuse frică…

Când am ajuns la gară, am aflat că de fapt totul se întâmplă în sensul giratoriu de la Semilună (un bloc imens într-un fel de formă de semilună). Acolo era un fel de baricadă din nişte maşini şi ceva cutii, parcă, nu prea mai ţin minte. Câteva zeci de oameni stăteau pe acolo şi povesteau îngrijoraţi. Erau şi câţiva soldaţi. Sau poate erau de la gărzile civile, sau cum se numeau. Pentru mine erau nişte oameni îmbracaţi în nişte uniforme la fel. Unii fumau. Alţii se uitau nemişcaţi către ieşire din Baia Mare de unde se zvonea ca vin trupele Securităţii. Se vedea că erau speriaţi toţi.

La un moment dat, cineva a strigat „Uite-i că vin!” şi s-a făcut o tăcere teribilă. Îmi aduc aminte că îmi era frică şi să respir. M-am întors şi m-am uitat în direcţia în care se uita toată lumea. În depărtare, undeve sub podul de cale ferată, se vedea venind un TAB, sau ceva maşină mecanizată de aia de armată. Era o tensiune teribilă printre oamenii aceia de la aşa zisa baricadă. Nouă, copiilor, ni se părea extraordinar ce ni se întâmplă, habar nu aveam de frică, eram încântaţi.

După ce a trecut pe sub pod, la câţiva metri, vehiculul respectiv s-a oprit, după câteva ezitări. Probabil că cei din interior văzuse adunarea de oameni care privea înspre ei cu încordare. După câteva secunde (sau minute, cine mai ştie…) s-a deschis o trapă. Din interiorul maşinăriei a apărut ceva alb, care a început să fluture. Îmi amintesc un răcnet colectiv ce venea parcă din toate părţile de „Uraaaaaaaa!” şi apoi, ca la un semn, „Armata e cu noi!”.

Ne-am îndreptat toţi către TABul ăla sau ce o fi fost. Ăia mari, oamenii, şi-au dat mâinile şi s-au îmbrăţişat. Noi, copiii, savuram fiecare moment, deşi mare lucru nu prea pricepeam.

Apoi am mers înspre centru. În faţa Centralei Minelor, cum era pe vremuri, pe actualul platou din Piaţa Revoluţiei. Acolo o mare de oameni care striga, se agita, unii plângeau, alţii râdeau. Cineva vorbea de la ceva balcon, dar nu prea se înţelegea. Huiduieli, fluierături. Nu era foarte pasionant. Aşa că am plecat.

Nu vă mai spun că atunci când am ajuns acasă mama, care nu cred că îmi trăsese vreo trei palme de alea serioase până atunci, însumat, m-a luat la o bătaie de aia adevărată. Dar nu îmi păsa. Eram mândru. Participasem şi eu la REVOLUŢIE…

Cristian China-Birta

Leave a comment

Filed under memorii