Amintiri despre Decembrie…

Aştern aceste cuvinte ca nişte lacrimi ce-mi picură din suflet peste mormintele ştiute şi neştiute ale celor morţi într-o zi de decembrie. Hristos se năştea pe pământul României, iar Irozii ascunşi în întunericul răutăţii neîmpăcate au poruncit să fie ucişi cei ce cu suflete de copil ieşiseră pe străzi în căutarea Mântuitorului şi a mântuirii.

Au plecat la colindat. Era vremea unui colind ciudat, colindul sângelui. Curaţi cu gândul şi cu inima, şi-au strigat către cer dorul după libertate. Au plecat la Dumnezeu, purtaţi de îngeri. Să-I colinde lui Hristos. Să-I plângă lui Hristos. Taţi şi mame, fii şi fiice, copii, tineri şi bătrâni, colindătorii neamului nostru la porţile Raiului. Milă primind de la Mântuitor şi milă dăruind ei, morţii unei zile de decembrie, milă pentru noi, supravieţuitorii.

Colindul celor morţi. Au chipuri senine. Sângele lor încă străluceşte în rănile de glonţ, însă pacea a risipit durerea. Morţii noştri din Decembrie ne colindă şi ne cer nu galbeni, ci doar un gând jertfit pentru o clipă amintirii lor. Ceata morţilor noştri este numeroasă. Oameni tineri, oameni în putere, oameni bătrâni plutesc pe sângele lor amestecat cu ninsoarea şi ne cântă cântare sfântă. Ei au murit cu trupul pentru a rămâne vii cu duhul. Noi am trăit cu trupul şi murim cu duhul…

Morţii noştri nu ne cer răzbunare, morţii noştri nu ne cer judecăţi şi sentinţe, morţii noştri nu ne cer nici măcar întristare. Morţii noştri ne cântă că în Decembrie S-a născut Dumnezeu pe acest pământ. Zâmbesc şi ne cântă, duhuri răstignite la ceas de iarnă sub umbră de speranţă renăscută. Zâmbetul lor ne este pedeapsă mai mare decât o mustrare, cântarea lor ne este vaiet mai cumplit decât oricare bocet din lume. Ne privesc cu blândeţe şi ne iartă.

Din ceata de colindători se desprinde un duh. Era tânăr, era elev şi plecase de acasă, atunci, în Decembrie, spre Bucureşti. Auzise la televizor că este nevoie de el la Televiziune. A plecat, a luptat cu mâinile goale şi la ceas de istorie a văzut îngerii coborând să-l ducă la colindat, la Dumnezeu-Împărat. O mamă a rămas pe pământ să-i plângă amintirea, să-i plângă nunta nenuntită, să-i plângă copiii nenăscuţi, casa nezidită, copacul nesădit…

Duhul îşi sfârşeşte colindul şi ceata de colindători, morţii noştri din Decembrie, îşi cântă dorul. Le este dor de gândurile noastre ridicate către ei, le este dor de lumânarea aprinsă întru amintirea lor, le este dor de fapta bună aşezată întru pomenirea lor. Colindul celor morţi se ridică senin, din întunericul uitării noastre, către noi, cei vinovaţi de moartea sufletului şi viaţa în zadar a trupului.

Cei ce au fost, să-i pomenim, cei ce suntem, să mărturisim, cei ce vor fi, să ierte…

La Naşterea lui Hristos, ei, morţii noştri osândiţi la uitare, au venit la colindat:

„Steaua prinde să lucească / peste ieslea-mpărătească / şi din nou trei magi / varsă din desagi / aur şi tămâie. / Îngerii de sus / magilor le-au pus / cerul sub câlcâie. / Lumea-n cântec se deşteaptă, / pe Mesia Îl aşteaptă. / Zâmbete cereşti / intră pe fereşti, / vin în orice casă / şi în orice gând / arde tremurând / câte-o stea sfioasă. / Numai temniţa posacă / a-mpietrit sub promoroacă. / Stăm în beznă grea, / pentru noi nu-i stea, / cerul nu se-aprinde. / Îngerii grăbiţi, / pentru osândiţi, / nu aduc colinde. / O, Iisuse Împărate / Iartă lacrimi şi păcate. / Vin să-nchizi uşor / Rănile ce dor, / visul ni-l descuie. / Noi Te-om aştepta / Căci pe crucea Ta / Stăm bătuţi în cuie“. (STEAUA PRINDE SĂ LUCEASCĂ, de Radu Gyr)

Marcel Răduţ Selişte

Advertisements

Leave a comment

Filed under memorii

Leave a Reply

Fill in your details below or click an icon to log in:

WordPress.com Logo

You are commenting using your WordPress.com account. Log Out / Change )

Twitter picture

You are commenting using your Twitter account. Log Out / Change )

Facebook photo

You are commenting using your Facebook account. Log Out / Change )

Google+ photo

You are commenting using your Google+ account. Log Out / Change )

Connecting to %s