Tag Archives: Decembrie

Dumnezeu sa binecuvanteze Romania

1989, decembrie…Student…Ma intorceam de la o partida de canasta tinuta la un coleg. Cred ca era undeva in jurul orei 1 noaptea. In fata caminului, inainte de a face la stanga, era sa lesin: profesorul meu de filosofie, cu pistol la brau, legitima studentii la intrarea in cladire, instiintandu-i ca incepand din noaptea cu pricina nu mai au voie sa mearga in grupuri mai mari de 3…Cei care aveam parul lung si barba eram principalii suspecti ai relelor ce s-au intamplat deja si ce se vor fi intamplat in zilele urmatoare… Pe 20 decembrie am plecat acasa…Imi aduc aminte si azi sarutul pe frunte si vorbele tatalui meu atunci cand am coborat din tren :”bine ca ai ajuns sanatos tata, ca-i bai mare”… In amintirea celor care au fost inchisi in zilele acelea, a celor care s-au pierdut in inchisorile comuniste atunci si mai ales inaintea acelor zile, in ani grei de temnita cumplita, va cer sa ascultam cu piosenie:
http://www.trilulilu.ro/maria21dayana/3ad455846545d4
Dumnezeu sa binecuvinteze Romania! Ca deobicei in istoria noastra, numai la El mai este speranta…

Diaconescu Marius

Advertisements

Leave a comment

Filed under memorii

Amintiri despre Decembrie…

Aştern aceste cuvinte ca nişte lacrimi ce-mi picură din suflet peste mormintele ştiute şi neştiute ale celor morţi într-o zi de decembrie. Hristos se năştea pe pământul României, iar Irozii ascunşi în întunericul răutăţii neîmpăcate au poruncit să fie ucişi cei ce cu suflete de copil ieşiseră pe străzi în căutarea Mântuitorului şi a mântuirii.

Au plecat la colindat. Era vremea unui colind ciudat, colindul sângelui. Curaţi cu gândul şi cu inima, şi-au strigat către cer dorul după libertate. Au plecat la Dumnezeu, purtaţi de îngeri. Să-I colinde lui Hristos. Să-I plângă lui Hristos. Taţi şi mame, fii şi fiice, copii, tineri şi bătrâni, colindătorii neamului nostru la porţile Raiului. Milă primind de la Mântuitor şi milă dăruind ei, morţii unei zile de decembrie, milă pentru noi, supravieţuitorii.

Colindul celor morţi. Au chipuri senine. Sângele lor încă străluceşte în rănile de glonţ, însă pacea a risipit durerea. Morţii noştri din Decembrie ne colindă şi ne cer nu galbeni, ci doar un gând jertfit pentru o clipă amintirii lor. Ceata morţilor noştri este numeroasă. Oameni tineri, oameni în putere, oameni bătrâni plutesc pe sângele lor amestecat cu ninsoarea şi ne cântă cântare sfântă. Ei au murit cu trupul pentru a rămâne vii cu duhul. Noi am trăit cu trupul şi murim cu duhul…

Morţii noştri nu ne cer răzbunare, morţii noştri nu ne cer judecăţi şi sentinţe, morţii noştri nu ne cer nici măcar întristare. Morţii noştri ne cântă că în Decembrie S-a născut Dumnezeu pe acest pământ. Zâmbesc şi ne cântă, duhuri răstignite la ceas de iarnă sub umbră de speranţă renăscută. Zâmbetul lor ne este pedeapsă mai mare decât o mustrare, cântarea lor ne este vaiet mai cumplit decât oricare bocet din lume. Ne privesc cu blândeţe şi ne iartă.

Din ceata de colindători se desprinde un duh. Era tânăr, era elev şi plecase de acasă, atunci, în Decembrie, spre Bucureşti. Auzise la televizor că este nevoie de el la Televiziune. A plecat, a luptat cu mâinile goale şi la ceas de istorie a văzut îngerii coborând să-l ducă la colindat, la Dumnezeu-Împărat. O mamă a rămas pe pământ să-i plângă amintirea, să-i plângă nunta nenuntită, să-i plângă copiii nenăscuţi, casa nezidită, copacul nesădit…

Duhul îşi sfârşeşte colindul şi ceata de colindători, morţii noştri din Decembrie, îşi cântă dorul. Le este dor de gândurile noastre ridicate către ei, le este dor de lumânarea aprinsă întru amintirea lor, le este dor de fapta bună aşezată întru pomenirea lor. Colindul celor morţi se ridică senin, din întunericul uitării noastre, către noi, cei vinovaţi de moartea sufletului şi viaţa în zadar a trupului.

Cei ce au fost, să-i pomenim, cei ce suntem, să mărturisim, cei ce vor fi, să ierte…

La Naşterea lui Hristos, ei, morţii noştri osândiţi la uitare, au venit la colindat:

„Steaua prinde să lucească / peste ieslea-mpărătească / şi din nou trei magi / varsă din desagi / aur şi tămâie. / Îngerii de sus / magilor le-au pus / cerul sub câlcâie. / Lumea-n cântec se deşteaptă, / pe Mesia Îl aşteaptă. / Zâmbete cereşti / intră pe fereşti, / vin în orice casă / şi în orice gând / arde tremurând / câte-o stea sfioasă. / Numai temniţa posacă / a-mpietrit sub promoroacă. / Stăm în beznă grea, / pentru noi nu-i stea, / cerul nu se-aprinde. / Îngerii grăbiţi, / pentru osândiţi, / nu aduc colinde. / O, Iisuse Împărate / Iartă lacrimi şi păcate. / Vin să-nchizi uşor / Rănile ce dor, / visul ni-l descuie. / Noi Te-om aştepta / Căci pe crucea Ta / Stăm bătuţi în cuie“. (STEAUA PRINDE SĂ LUCEASCĂ, de Radu Gyr)

Marcel Răduţ Selişte

Leave a comment

Filed under memorii

Marea Revolutie din Decembrie


Ca în fiecare an, luna Decembrie predispune la stări aparte. Fie că intri în febra cumpărăturilor, fie că bei, fie că te gândeşti la Revoluţie. Dar, cum cumpărături se fac şi în alte luni din an, iar de băut se bea întotdeauna, gândurile revoluţionare sunt acelea care marchează această lună, plus alte câteva amănunte secundare.

Prinzându-mă flama deunăzi în Dinar, l-am sunat pe colegul şi colaboratorul Ioan Traia, să-l întreb dacă n-are poftă de fapte vitejeşti.

– Nu prea aş ieşi… – zise el. E şi cam rece, şi tocmai m-am încurcat la un şpriţ…

– Şi eu unde crezi că sunt, la Utrenie? – i-am replicat, revoltat de atâta indolenţă. Hai, bă, că poate ne dă şi la televizor!… Adu şi bannerul…

Colegul a sosit cam în jumătate de ceas, aducând şi cearşaful solicitat, pe care scria: „Noi suntem poporul, jos cu dictatoru!”. Aici, din pricina dimensiunii pânzei, am avut de ales între a pune articolul nehotărât „l” ori semnul exclamării. Constatând că se înţelege şi-aşa, am optat pentru cea de-a doua variantă. Oricum, este o pânză de calitate căci, din 1989, o tot folosim, în diferite împrejurări, iar ea încă rezistă.

Am pornit, cu sloganul desfăşurat, către Piaţa Operei, scandând pe traseu:

– Români, veniţi cu noi! Nu vă fie frică, Pedeleu’ pică! Azi în Timişoara, mâine-n toată Ţara! – şi alte prostii.

Până-n centru, ni s-au mai alăturat trei ciumpalaci, unul purtând un tricolor decupat în mijloc, iar un altul, o morişcă pentru făcut atmosferă pe stadion. În Piaţa Operei, o plăcută surpriză pentru micul nostru grup: un alt grup, alcătuit din Faur Isaia, începuse deja manifestaţia, scandând din toţi rărunchii:

– Jos Băsescu!

Cele două cete fuzionând pe dată, eram deja şase revoluţionari. Curând, se mai adăugară câţiva, dar, ce-i drept, au mai şi plecat doi.

Domnul plutonier-major Onici, aflat cu treabă prin zonă, ne întrebă politicos dacă avem autorizaţie pentru miting.

– E-o mişcare spontană! – i-am răspuns, iar domnul plutonier ne ură succes, rugându-ne să nu spargem iarăşi vitrinele.

Cu încetul, entuziasmul nostru sporea, astfel că şi lozincile scandate erau tot mai diversificate şi mai meşteşugit alcătuite:

Şansa Ţării am ratat-o

Când ne-am integrat în NATO!”

Sau:

Cine-a dat mâna cu Bush-ii

Nu poate gândi ca Ruşii!”

În general, trecătorii ne aplaudau, mai rari fiind aceia care-şi făceau semnul crucii, ca un fel de binecuvântare, presupun. O singură femeie a strigat că suntem oligarhi, plătiţi de Patriciu. Deschis oricând dialogului, după ce i-am ascultat opiniile, le-am rostit şi eu pe ale mele:

– Puneţi mâna pe ea! E securistă!

Femeia o rupse la fugă şi, dacă un domn binevoitor nu i-ar fi pus piedică, poate că ar fi scăpat fără corecţia binemeritată.

Lăsându-se mai apoi răcoarea, am decis să mergem să ne uităm dacă nu ne dă la televizor, urmând ca Revoluţia să o continuăm altă dată. Astfel, după ce-am mai strigat:

Băsescu vinovat

De sângele vărsat!” – domnului Isaia curgându-i, la un moment dat, sânge din nas -, ne-am împrăştiat, pătrunşi de spiritul Revoluţiei.

După lăsarea întunericului, prin grija Primăriei, ziua a fost marcată festiv printr-un amplu joc de artificii.

Ioan Usca

1 Comment

Filed under memorii